Maitreyi – Mircea Eliade

Eram o dată la Tamluk şi pornisem să mă plimb în susul apei. Atunci am simţit cît sunt de singur. Mi-aduc aminte că, numai cu două zile mai înainte, se logodise Norinne şi chefuisem noaptea întreaga; băusem mult, dansasem pînă la ameţire, sărutasem toate fetele şi plecasem în zori cu automobilele la Lacuri. Plănuisem şi o serată a pijamalelor, aşa cum fusese şi cea din martie trecut, cînd am avut eu conflictul şi match-ul de box cu Eddy Higgering. Pe Norinne o iubisem şi eu într-o vreme, aşa cum iubim noi, tinerii de 24 de ani; aş fi strîns-o în braţe, aş fi dansat cu ea şi aş fi sărutat-o. Atît. Şi umblînd agale, cu pipa într-o mînă şi biciuşca în cealaltă, ― soarele nu incendiase încă întinderea şi păsările ciripeau încă prin acei măcieşi cu miros de tămîie şi scorţişoară ―, mi-am dat deodată seama că se petrece ceva neobişnuit cu mine, că am rămas singur şi am să mor singur. Gîndul acesta nu mă întrista; dimpotrivă, eram liniştit, senin, împăcat cu toată cîmpia din jurul meu, şi dacă mi s-ar fi spus atunci că trebuie să mor într-un ceas, nu mi-ar fi părut rău. M-aş fi întins pe iarbă, mi-aş fi pus braţele sub cap şi, privind oceanul acela albastru de deasupra mea, aş fi aşteptat să se scurgă minutele fără să le număr şi fără să le precipit, aproape fără să le simt. Nu ştiu ce măreţie firească şi inumană trăia atunci în mine. Aş fi făcut orice, deşi nu mai doream nimic. Gustul singurătăţii mele în această lume de minuni mă ameţise. Mă gîndeam la Norinne, la Harold, la ceilalţi toţi, şi mă întrebam cum au intrat ei în viaţa mea, ce rost am eu printre existenţele lor atît de tihnite şi da mediocre. Umblam fără să înţeleg nimic.

Lume multa, oameni putini

De 3 zile stau si ma gandesc, cand am timp. Ma gandesc la ce s-a intamplat pe un drum national. Mai exact, cel de langa Metro Iasi.

Eram la Dedeman, asteptam un prieten. Si cum asteptam eu asa, am vazut un accident. Spre nenorocul Universului, soferul nu a patit nimic. Treaba statea in felul urmator. Baiat stil ‘de bani gata’ conducea un Volkswagen Polo, model recent, negru. La un moment dat, ii sare un catel in drum. Idiot si plin de impresii, ruland cu o vieza peste limita bunului simt fiind incurajat de ceilalti prieteni urangutani, il loveste si ii cade numarul de inmatriculare si alte bucati de plastic (masinii) (ce bine imi pare !).

Suparat nevoie mare, trage pe drepata, isi da ochelarii jos, scuipa si sasaie printre dinti o sumedenie de sudalme la adresa animalului (cainelui, ca nu se injura pe sine). Beleste ochii la spoiler si din motor iesa fum alb. Eu, in gandul meu, nu zic nimic. Se mai intampla, ce-i drept cainii nu au ce cauta pe drumul national.

De felul meu, nu sunt prea emotiv; pot spune chiar ca sunt rece, insensibil uneori (sau mereu). Imi plac animale; sa le vad in poza, sa le mangai dar nu sa le am. Implica o prea mare responsabilitate si o limitare a libertatii cainelui. Parerea mea. Adica, cine sunt eu ca sa-l tin in lesa toata ziua si sa-l scot afara cand am eu chef sau timp? Parerea mea.

Revenind. Agitat, anuntandu-si incontinuu toti prietenii pe cale telefonica asuprea incidentului, se duce sa-si recupereze numarul de inmatricualre lasat in urma, langa catel. Se apleaca, mai zice o injuratura si se intoarce la caine. Inima imi sta in loc. Meschin, sadic si de o nemarginita rautate, flexeaza piciorul si loveste vietatea (cainele, ca doar nu s-a lovit pe sine) cu toata forta sa. Cainele nu reactioneaza, ci se invarte din inertie. “Saracul”, mi-am zis. “Bine macar ca a murit si nu a simtit”, daca altii sunt boi si nu detin o latura umana.

In momentul respectiv, am amutit. Tot Univerul a stat in loc. Ma gandeam: cine a zamislit asemenea lucru (baiatul)? Cum l-a educat de a avut rautatea asta, sa loveasca un caine nevinovat, mai ales ca era deja mort? Cu ce scop a reactionat asa? Se va repara masina? NU, NU, NU!

Viata a mers inainte. Mi-am zis  “lume multa, oameni putin” si am plecat sa ma plimb. Speram ca voi uita episodul. Pur si simplu nu imi venea a crede de ce a fost in stare un ‘om’, care are constiinta, ratiune, inima, suflet (sau asa se presupune).

Un simplu tigan (eu nu-i suport, in general), pe o bicileta, vine si trage cainele intr-un sant. “Uite ce om” imi zic. Si un tigan are mai multa inima decat IDIOTUL ala.

S-a facut 8 ceasul. Asteptam. Eram cu inca 2 prieteni. Ne-am zis hai totusi sa vedem cainele, manati de un interes masculin de a vedea un les. Ne-am dus la santul cu pricina.

In inauntrul meu am simtit o ruptura, ca si cum un camion m-ar fi pocnit. Eram stana de piatra. Am vazut cainele. Statea, inert, pe o parte, cu ochii deschisi la cer. Si respira. Respira sacadat, neregulat. Isi astepta moartea, impacat. Privirea lui mi-a ramas intiparita in minte pe vecie! S-a uitat la noi fara ura, de parca nu un semen de-al nostru l-a omorat. De parca nu cineva asemanator noua l-a lovit cu rautate a 2-a oara, chiar daca l-a vazut mai mult mort decat viu; desi inca viu. Niciodata n-am mai vazut o atata blandete in privirea unui om. Unui om. Si vorbim aici de un animal, un caine. Soferul e mai animal decat cainele. Mai instinctual decat animalul.

Si toate astea pentru o bara de 5 milioane. IDIOTULE, tu, care ai lovit cainele. TU nu esti in stare sa dai viata unu-i corp, dar poti da bani pentru un spoiler. De ce te bagi in ‘cuvinte urate’ ?

Totusi, tot nu-mi pot imagina ce fel de lucru poate fii individul care, desi e vinovat, desi a lovit cainele, vine si tot el il bate, desi vede ca mai traieste. In loc sa se caiasca, sa se injure si sa duca cainele la un veterniar si sa spere ca poate va fi iertat de puterea divina. De ce sunt atatia prosti in lumea asta? Si daca stai sa te gandesti, toata lumea e la fel. Doar cativa sunt cei care nu-s asa.

Lume multa, oameni putini!

La discoteca

E discoteca. Lumea danseaza. O domisoara sta jos si priveste cu jind la ring. Un baietas se plimba de ici-colo pana face contact ochi la ochi cu domnisoara de pe scaun. Bucuros:

- Dansezi?

-Da! zice ea bucuroasa.

-Atunci da-mi mie scaunul, ta rog.

-De ce? Vrei sa-l duci la analiza?

Ha ha!

Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război – Camil Petrescu II

Eram insurat de doi ani si jumatate cu o colega de la Universitate si banuiam ca ma insala.

(…) Stefan Gheorghidiu pleaca in razboi, este ranit si se intoarce, obtinand o delegatie, la Bucuresti. Intre timp, primeste confirmarea asupra banuielii.

-Asculta, fata draga, ce-ai zice tu daca ne-am desparti?

Parca i-a despicat cineva teasta in doua.

Alta avalansa de intrebari gemute, de protestari scancite.

Ma gandesc halucinat ca as fi putut ucide pentru femeia asta… ca as fi fost inchis din cauza ei, pentru crima:

“-Vezi, aia blonda de colo…? nu… ailalta mai grasa putin, de la masa cu cei doi domni si doua doamne…

-Ei?

-E nevasta lui Gheorghidiu… Nu-ti mai aduci aminte… ?

-A… pentru asta? Ce-a gasit la ea, draga? sa ucida pentru ea… nu mai putea gasi alta la fel?”

A doua zi m-am mutat la hotel pentru o saptamana pe care avea s-o mai petrec in permisie. I-am daruit neveste-mi inca o suma ca aceea ceruta de ea la Campulung si m-am interesat sa vad cu ce formalitati ii pot darui casele de la Constanta. I-am scris ca-i las absolut tot ce e in casa, de la obiecte de pret la carti… de la lucruri personale la amintiri. Adica tot trecutul.

Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război – Camil Petrescu I

- Discuţia dumneavoastră e copilăroasă şi primară. Nu cunoaşteţi nimic din psihologia dragostei. Folosiţi un material nediferenţiat.

Dacă aş fi spus asta ca opinie obiectivă, oamenii ar fi acceptat-o, poate, dar era în tonul meu, în ostentaţia neologismelor, o nuanţă de jignire şi dispreţ, încât toţi m-au privit miraţi, nedeprinşi cu atitudini atât de puţin milităreşti, iar căpitanul Corabu, întărâtat, dar stăpânindu-se, s-a întors spre mine cu un fel de mică solemnitate acră de magistrat.

- Cum, domnule, dacă o femeie zice: “nu mai vreau”, dumneata zici: “ba da, să vrei?” Hăi?

- Dacă e vorba de o simplă împreunare, da… are drept să zică: nu mai vreau… Dar iubirea e altceva. Iar dacă nu ştiţi ce e, puteţi, cu noţiunile dumneavoastră cumpărate şi vândute cu toptanul: “aşa am auzit… aşa vând” să dezbateţi toată viaţa, că tot nu ajungeţi la nimic. Şi privindu-i dispreţuitor: Discutaţi mai bine ceea ce vă pricepeţi.

Au tresărit toţi şi apoi au rămas încremeniţi de nedumerire, ca şi când din tavan s-ar fi desprins, şi ar fi căzut în mijlocul mesei, peste farfurii şi pahare, o cobra încolăcită şi împăiată.

(…)

Orişan mă ajunge din urmă, îngrijorat, şi mă întreabă de aproape:
- Gheorghidiule, ascultă, ce e cu tine?
Îmi ia braţul, dar caut să ocolesc răspunsul.
- Nimic.
- Ascultă, mă, ce a fost ieşirea de adineauri?
Nu mint deloc, fireşte, când, abia reţinându-mă, continuu şi acum o fierbere, nejustificată de temperatura locului şi a momentului şi deci retorică pentru spectator sau pentru cel ce nu se recunoaşte în întâmplare.

- M-a scos din sărite atâta sărăcie de spirit într-o discuţie. Cu noţiuni primare, grosolane, cu înţelesuri nediferenţiate. Ce ştiu ei despre dragoste, de vorbesc interminabil? Platitudini, poncife din cărţi şi formule curente… Dogme banale, care circulă şi care ţin loc de cugetare.

- Dar… şi rămâne în gol, căci simte, acum abia, că lămuririle sunt din altă “clasă” decât i se păruse izbucnirea insolentă de adineauri.
Şi totuşi el nu bănuieşte nici acum, nu poate da la o parte perdeaua care-mi acoperă sufletul, ca să ştie ce răni sunt acolo, cât de mult această izbucnire a mea e un istovitor şi amar “pro domo”. Nu-l las să mă întrerupă măcar.

- Ce-i o iubire, ca s-o faci regulă casnică? A se şterge pe picioare la uşă… a nu-şi înşela bărbatul… aşa cum vrea Dimiu. Cine ar putea respecta asemenea regulament de serviciu interior al conjugalităţii? Dar infinit mai superficială încă e formula lui Corabu. Cum? se pot despărţi aşa de uşor doi amanţi? Un bandaj aplicat prea multe zile pe o rană şi se lipeşte de ea de nu-l poţi desface decât cu suferinţe de neîndurat… dar două suflete care s-au împletit… au crescut apoi laolaltă? Dacă admiţi că o căsnicie e o asociaţie pentru bunul trai în viaţă, e ruşinos, fireşte, să protestezi atunci când e dizolvată. Dar cum să primeşti formula de metafizică vulgară că iubirea sufletească e o conjugare de entităţi abstracte, care când se desfac se regăsesc în aceeaşi formă şi cantitate ca înainte de contopire: doi litri de apă şi sare, puşi la distilat, dau un litru şi jumătate de apă şi o jumătate de litru de sare; amesteci iar şi iar ai doi litri de apă şi sare? A crede că iubirea sufletelor e o astfel de combinare simplistă înseamnă, fireşte, a discuta ca toată lumea, prosteşte… O femeie îşi dă sufletul şi pe urmă şi-l reia intact. Şi de ce nu? Are drept să ia înapoi exact cât a dat.

(…)

- O iubire mare e mai curând un proces de autosugestie… Trebuie timp şi trebuie complicitate pentru formarea ei. De cele mai multe ori te obişnuieşti greu, la început, să-ţi placă femeia fără care mai târziu nu mai poţi trăi. Iubeşti întâi din milă, din îndatorire, din duioşie, iubeşti pentru că ştii că asta o face fericită, îţi repeţi că nu e loial s-o jigneşti, să înşeli atâta încredere. Pe urmă te obişnuieşti cu surâsul şi vocea ei, aşa cum te obişnuieşti cu un peisaj. Şi treptat îţi trebuieşte prezenţa ei zilnică. Înăbuşi în tine mugurii oricăror altor prietenii şi iubiri. Toate planurile de viitor ţi le faci în funcţie de nevoile şi preferinţele ei. Vrei succese ca să ai surâsul ei. Psihologia arată că au o tendinţă de stabilizare stările sufleteşti repetate şi că, menţinute cu voinţă, duc la o adevărată nevroză. Orice iubire e ca un monoideism, voluntar la început, patologic pe urmă.
Îţi construieşti casa pentru o femeie, cumperi mobila pe care a ales-o ea, îţi fixezi deprinderile cum le-a dorit ea. Toate planurile tale de viitor până la moarte sunt făcute pentru doi inşi. A plecat de acasă, şi eşti necontenit îngrijorat să nu i se întâmple ceva… Te străpunge ca un stilet orice aluzie despre ea şi eşti nebun de fericire când, după greutăţi materiale şi umilinţe uneori, ai izbutit să-i faci o surpriză care s-o uimească de plăcere. Ei bine, într-o zi vine femeia aceasta şi-ţi spune că toate astea trebuie să înceteze până mâine la ora 11,35, când pleacă la gară. Shylock n-a avut curajul să taie din spatele unui om viu exact livra de carne la care avea dreptul, căci ştia că asta nu se poate. Totuşi, femeia crede că din această simbioză sentimentală, care e iubirea, poate să-şi ia înapoi numai partea pe care a adus-o ea fără să facă rău restului. Nici un doctor nu are curajul să despartă corpurile celor născuţi uniţi, căci le-ar ucide pe amândouă. Când e cu adevărat vorba de o iubire mare, dacă unul dintre amanţi încearcă imposibilul, rezultatul e acelaşi. Celălalt, bărbat sau femeie, se sinucide, dar întâi poate ucide. De altminteri aşa e şi frumos. Trebuie să se ştie că şi iubirea are riscurile ei. Că acei care se iubesc au drept de viaţă şi de moarte, unul asupra celuilalt.
Orişan nu vede că-mi sunt ochii plini de lacrimi în întuneric, dar fără îndoială simte asta din deznădejdea înmuiată a vocii mele. Tace, alături de mine, îndelung, din delicateţe… Abia târziu mă întreabă cu sfiiciune:
- Suferi, Gheorghidiule?