De vanzare APRILIA SCARABEO (poze la sfarsitul anuntului)
caracteristici motor: 96 cmc
4 timpi cu rezervor de ulei separat
17 500 km REALI
an: 2002
stare acte: inmatriculata in romania cu carte + certificat de identitate; ITP;
piese noi: kick starter, electromotor, variator polini, role variator, cauciucuri MICHELIN noi, baterie
piese de schimb : toate cele vechi ramase de la inlocuire cu cele noi(variator vechi, kick starter vechi, electromotor vechi) + role noi malossi, set complet de frane(fata- 2placute + spate- 2tamburi), 2 curele noi, sigurante
altele: se ofera 3 schimburi de ulei, ulei pt. distributie, anti-furt pe disc cu 2 chei, 2 casti de vara (open-face)
Sarcina utila : 280 kg.Merge cu cel putin 100 km/h cu o pers pe el.Urca dealul cu doua persoane fara nicio problema.
Scuterul e dotat cu top-case cu 2 chei + parbriz.
Motoreta e adusa din Italia iar eu sunt singurul proprietar din Romania.
Seaua e originala, din piele fara nicio ruptura.Porneste la prima pedala si la sfert.
Are 17 500 km REALI si se poate vedea dupa uzura cheilor si dupa sonorul motorului.Uleiul a fost schimbat la fiecare
2500 km.
Scuterul are 2 seturi de cheie pt fiecare incuietoare – contact, top-case, antifurt.
STARE IMECABILA ATAT TEHNIC CAT SI ESTETIC!
PRET DE CRIZA: 650 EURO NEGOCIABIL (cine imi aduce cumparator, primeste un procent din pretul de vanzare)
CONTACT: danutz3l@yahoo.com sau 0740 850 162
Eram o dată la Tamluk şi pornisem să mă plimb în susul apei. Atunci am simţit cît sunt de singur. Mi-aduc aminte că, numai cu două zile mai înainte, se logodise Norinne şi chefuisem noaptea întreaga; băusem mult, dansasem pînă la ameţire, sărutasem toate fetele şi plecasem în zori cu automobilele la Lacuri. Plănuisem şi o serată a pijamalelor, aşa cum fusese şi cea din martie trecut, cînd am avut eu conflictul şi match-ul de box cu Eddy Higgering. Pe Norinne o iubisem şi eu într-o vreme, aşa cum iubim noi, tinerii de 24 de ani; aş fi strîns-o în braţe, aş fi dansat cu ea şi aş fi sărutat-o. Atît. Şi umblînd agale, cu pipa într-o mînă şi biciuşca în cealaltă, ― soarele nu incendiase încă întinderea şi păsările ciripeau încă prin acei măcieşi cu miros de tămîie şi scorţişoară ―, mi-am dat deodată seama că se petrece ceva neobişnuit cu mine, că am rămas singur şi am să mor singur. Gîndul acesta nu mă întrista; dimpotrivă, eram liniştit, senin, împăcat cu toată cîmpia din jurul meu, şi dacă mi s-ar fi spus atunci că trebuie să mor într-un ceas, nu mi-ar fi părut rău. M-aş fi întins pe iarbă, mi-aş fi pus braţele sub cap şi, privind oceanul acela albastru de deasupra mea, aş fi aşteptat să se scurgă minutele fără să le număr şi fără să le precipit, aproape fără să le simt. Nu ştiu ce măreţie firească şi inumană trăia atunci în mine. Aş fi făcut orice, deşi nu mai doream nimic. Gustul singurătăţii mele în această lume de minuni mă ameţise. Mă gîndeam la Norinne, la Harold, la ceilalţi toţi, şi mă întrebam cum au intrat ei în viaţa mea, ce rost am eu printre existenţele lor atît de tihnite şi da mediocre. Umblam fără să înţeleg nimic.
De 3 zile stau si ma gandesc, cand am timp. Ma gandesc la ce s-a intamplat pe un drum national. Mai exact, cel de langa Metro Iasi.
Eram la Dedeman, asteptam un prieten. Si cum asteptam eu asa, am vazut un accident. Spre nenorocul Universului, soferul nu a patit nimic. Treaba statea in felul urmator. Baiat stil ‘de bani gata’ conducea un Volkswagen Polo, model recent, negru. La un moment dat, ii sare un catel in drum. Idiot si plin de impresii, ruland cu o vieza peste limita bunului simt fiind incurajat de ceilalti prieteni urangutani, il loveste si ii cade numarul de inmatriculare si alte bucati de plastic (masinii) (ce bine imi pare !).
Suparat nevoie mare, trage pe drepata, isi da ochelarii jos, scuipa si sasaie printre dinti o sumedenie de sudalme la adresa animalului (cainelui, ca nu se injura pe sine). Beleste ochii la spoiler si din motor iesa fum alb. Eu, in gandul meu, nu zic nimic. Se mai intampla, ce-i drept cainii nu au ce cauta pe drumul national.
De felul meu, nu sunt prea emotiv; pot spune chiar ca sunt rece, insensibil uneori (sau mereu). Imi plac animale; sa le vad in poza, sa le mangai dar nu sa le am. Implica o prea mare responsabilitate si o limitare a libertatii cainelui. Parerea mea. Adica, cine sunt eu ca sa-l tin in lesa toata ziua si sa-l scot afara cand am eu chef sau timp? Parerea mea.
Revenind. Agitat, anuntandu-si incontinuu toti prietenii pe cale telefonica asuprea incidentului, se duce sa-si recupereze numarul de inmatricualre lasat in urma, langa catel. Se apleaca, mai zice o injuratura si se intoarce la caine. Inima imi sta in loc. Meschin, sadic si de o nemarginita rautate, flexeaza piciorul si loveste vietatea (cainele, ca doar nu s-a lovit pe sine) cu toata forta sa. Cainele nu reactioneaza, ci se invarte din inertie. “Saracul”, mi-am zis. “Bine macar ca a murit si nu a simtit”, daca altii sunt boi si nu detin o latura umana.
In momentul respectiv, am amutit. Tot Univerul a stat in loc. Ma gandeam: cine a zamislit asemenea lucru (baiatul)? Cum l-a educat de a avut rautatea asta, sa loveasca un caine nevinovat, mai ales ca era deja mort? Cu ce scop a reactionat asa? Se va repara masina? NU, NU, NU!
Viata a mers inainte. Mi-am zis “lume multa, oameni putin” si am plecat sa ma plimb. Speram ca voi uita episodul. Pur si simplu nu imi venea a crede de ce a fost in stare un ‘om’, care are constiinta, ratiune, inima, suflet (sau asa se presupune).
Un simplu tigan (eu nu-i suport, in general), pe o bicileta, vine si trage cainele intr-un sant. “Uite ce om” imi zic. Si un tigan are mai multa inima decat IDIOTUL ala.
S-a facut 8 ceasul. Asteptam. Eram cu inca 2 prieteni. Ne-am zis hai totusi sa vedem cainele, manati de un interes masculin de a vedea un les. Ne-am dus la santul cu pricina.
In inauntrul meu am simtit o ruptura, ca si cum un camion m-ar fi pocnit. Eram stana de piatra. Am vazut cainele. Statea, inert, pe o parte, cu ochii deschisi la cer. Si respira. Respira sacadat, neregulat. Isi astepta moartea, impacat. Privirea lui mi-a ramas intiparita in minte pe vecie! S-a uitat la noi fara ura, de parca nu un semen de-al nostru l-a omorat. De parca nu cineva asemanator noua l-a lovit cu rautate a 2-a oara, chiar daca l-a vazut mai mult mort decat viu; desi inca viu. Niciodata n-am mai vazut o atata blandete in privirea unui om. Unui om. Si vorbim aici de un animal, un caine. Soferul e mai animal decat cainele. Mai instinctual decat animalul.
Si toate astea pentru o bara de 5 milioane. IDIOTULE, tu, care ai lovit cainele. TU nu esti in stare sa dai viata unu-i corp, dar poti da bani pentru un spoiler. De ce te bagi in ‘cuvinte urate’ ?
Totusi, tot nu-mi pot imagina ce fel de lucru poate fii individul care, desi e vinovat, desi a lovit cainele, vine si tot el il bate, desi vede ca mai traieste. In loc sa se caiasca, sa se injure si sa duca cainele la un veterniar si sa spere ca poate va fi iertat de puterea divina. De ce sunt atatia prosti in lumea asta? Si daca stai sa te gandesti, toata lumea e la fel. Doar cativa sunt cei care nu-s asa.
Lume multa, oameni putini!
E discoteca. Lumea danseaza. O domisoara sta jos si priveste cu jind la ring. Un baietas se plimba de ici-colo pana face contact ochi la ochi cu domnisoara de pe scaun. Bucuros:
- Dansezi?
-Da! zice ea bucuroasa.
-Atunci da-mi mie scaunul, ta rog.
-De ce? Vrei sa-l duci la analiza?
Ha ha!
Eram insurat de doi ani si jumatate cu o colega de la Universitate si banuiam ca ma insala.
(…) Stefan Gheorghidiu pleaca in razboi, este ranit si se intoarce, obtinand o delegatie, la Bucuresti. Intre timp, primeste confirmarea asupra banuielii.
-Asculta, fata draga, ce-ai zice tu daca ne-am desparti?
Parca i-a despicat cineva teasta in doua.
Alta avalansa de intrebari gemute, de protestari scancite.
Ma gandesc halucinat ca as fi putut ucide pentru femeia asta… ca as fi fost inchis din cauza ei, pentru crima:
“-Vezi, aia blonda de colo…? nu… ailalta mai grasa putin, de la masa cu cei doi domni si doua doamne…
-Ei?
-E nevasta lui Gheorghidiu… Nu-ti mai aduci aminte… ?
-A… pentru asta? Ce-a gasit la ea, draga? sa ucida pentru ea… nu mai putea gasi alta la fel?”
A doua zi m-am mutat la hotel pentru o saptamana pe care avea s-o mai petrec in permisie. I-am daruit neveste-mi inca o suma ca aceea ceruta de ea la Campulung si m-am interesat sa vad cu ce formalitati ii pot darui casele de la Constanta. I-am scris ca-i las absolut tot ce e in casa, de la obiecte de pret la carti… de la lucruri personale la amintiri. Adica tot trecutul.
